Negocierea și Încheierea Contractelor Comerciale

Negocierea contractelor comerciale este procesul precontractual prin care părțile stabilesc, cu bună-credință, elementele esențiale ale acordului. Codul Civil (art. 1182-1203) permite oricărei părți să rupă negocierile, însă ruperea abuzivă atrage răspundere precontractuală pentru prejudiciul cauzat. Contractul se încheie când acceptarea conformă ajunge la ofertant (art. 1186).

Pe scurt

Negocierea și încheierea contractelor comerciale reprezintă procesul prin care părțile ajung la un acord cu privire la elementele esențiale ale unui contract. Codul Civil român reglementează acest proces prin articolele 1182-1203, stabilind principii fundamentale precum buna-credință în negocieri, libertatea contractuală și răspunderea precontractuală pentru ruperea abuzivă a negocierilor.

Cadrul legal

Formarea contractelor comerciale este reglementată de Codul Civil (Legea nr. 287/2009), în special de articolele din Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul I — Contractul. Dispozițiile relevante sunt:

Art. 1169 Cod Civil — Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Art. 1182 Cod Civil — (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. (2) Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Art. 1183 Cod Civil — (1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora. (2) Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații. (3) Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. (4) Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Explicație detaliată

Principiile fundamentale ale negocierii contractuale

1. Libertatea contractuală

Libertatea de a contracta, consacrată de articolul 1169 din Codul Civil, permite părților să:

• Aleagă cu cine doresc să încheie contracte
• Determine conținutul contractelor în mod liber
• Inițieze, desfășoare sau rupă negocierile fără a fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora

Această libertate nu este absolută — ea este limitată de lege, ordinea publică și bunele moravuri.

2. Buna-credință în negocieri

Principiul bunei-credințe este reglementat de articolele 1170 și 1183 din Codul Civil și reprezintă o obligație imperativă de la care părțile nu pot deroga prin convenție.

Art. 1170 Cod Civil — Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Comportamente contrare bunei-credințe includ:

• Inițierea sau continuarea negocierilor fără intenția de a încheia contractul
• Ruperea abuzivă a negocierilor după ce partenerul a investit resurse semnificative
• Desfășurarea de negocieri paralele fără informarea celeilalte părți
• Ascunderea deliberată a informațiilor relevante

Diferențe între negocierile B2B și B2C:

În negocierile între profesioniști (B2B), standardul de bună-credință presupune că ambele părți au expertiză comercială și capacitatea de a-și proteja interesele. Obligația de informare este mai redusă — se prezumă că profesioniștii cunosc piața și își evaluează riscurile.

În negocierile cu consumatorii (B2C), legislația impune obligații sporite de informare precontractuală pentru profesionist:

• Legea 296/2004 privind Codul consumului și OUG 34/2014 privind drepturile consumatorilor în contractele cu profesioniștii reglementează informațiile obligatorii precontractuale (caracteristicile produsului, preț total, dreptul de retractare, garanții)
• Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor armonizează aceste cerințe la nivel european
• Profesionistul răspunde pentru informații incomplete sau înșelătoare chiar dacă consumatorul nu a solicitat expres informarea
• Nerespectarea obligației de informare poate atrage nulitatea contractului sau sancțiuni administrative

Prezentul articol se focalizează pe negocierile comerciale B2B, unde libertatea contractuală și egalitatea părților sunt principii fundamentale.

Mecanismul încheierii contractului

Oferta de a contracta

Conform articolului 1188 din Codul Civil:

Art. 1188 Cod Civil — O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Condițiile ofertei valide:

• Completă — să conțină toate elementele necesare formării contractului
• Serioasă — să fie reală, conștientă și neviciată
• Fermă — să exprime intenția ofertantului de a se angaja
• Adresată unei persoane determinate — cu excepțiile prevăzute de lege sau uzanțe

Acceptarea ofertei

Art. 1196 Cod Civil — (1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei. (2) Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Condițiile acceptării valide:

• Să fie neîndoielnică — să exprime clar acordul destinatarului
• Să fie conformă cu oferta — fără modificări sau rezerve (altfel devine contraofertă)
• Să nu fie tardivă — să ajungă în termenul de acceptare

Momentul și locul încheierii contractului

Art. 1186 Cod Civil — (1) Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Momentul încheierii contractului are importanță pentru:

• Verificarea condițiilor de validitate — capacitatea părților, consimțământul
• Determinarea legii aplicabile — în cazul contractelor cu elemente de extraneitate
• Scadența obligațiilor — din acest moment drepturile și obligațiile devin exigibile

Contracte încheiate prin mijloace electronice

Formarea contractelor prin platforme digitale

Dezvoltarea comerțului electronic și a platformelor digitale a adus noi forme de încheiere a contractelor comerciale. Contractul electronic reprezintă acordul de voință încheiat prin mijloace electronice (e-mail, platforme online, aplicații mobile, sisteme automate).

Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (republicată) reglementează contractele încheiate pe cale electronică și consacră principiul potrivit căruia forma electronică nu împiedică, prin ea însăși, producerea efectelor juridice ale contractului, cu condiția respectării cerințelor legale de validitate.

Art. 7 din Legea 365/2002 — Contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea le recunoaște contractelor, atunci când sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru validitatea acestora. Sursa: Legea 365/2002 (republicată)

Momentul încheierii contractului electronic:

• În cazul contractelor electronice, contractul se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant (Art. 1186 Cod Civil)
• Pentru platformele automate, acceptarea este transmisă în momentul în care destinatarul efectuează acțiunea tehnică corespunzătoare (ex: apăsarea butonului „Comandă", „Accept", „Confirm")

Tipuri de contracte electronice:

• Click-wrap agreements — utilizatorul bifează o căsuță și apasă un buton pentru a accepta termenii
• Browse-wrap agreements — termenii sunt afișați pe site, iar folosirea continuă a platformei constituie acceptare (mai puțin sigure juridic)
• Contracte automatizate — executate prin cod informatic, fără intervenție umană directă (ex: tranzacții automate, smart contracts)

Semnătura electronică și Regulamentul eIDAS

Regulamentul (UE) nr. 910/2014 (eIDAS) stabilește cadrul european pentru identificarea electronică și serviciile de încredere în tranzacțiile electronice.

Art. 25 alin. (2) eIDAS — Semnătura electronică calificată are efect juridic echivalent cu semnătura olografă. Sursa: Regulamentul eIDAS 910/2014

Categorii de semnături electronice:

• Semnătura electronică simplă — orice dată în formă electronică asociată unei alte date electronice (ex: semnătura scanată, bifarea unei căsuțe)
• Semnătura electronică avansată — este asociată în mod unic semnatarului, permite identificarea acestuia și este legată de datele semnate astfel încât orice modificare să fie detectabilă
• Semnătura electronică calificată — semnătură avansată creată cu un dispozitiv de creare a semnăturilor electronice calificat și bazată pe un certificat calificat (are valoare probatorie deplină)

Instrumente de autentificare a contractelor electronice:

• Marcajul temporal (timestamp) — atestă momentul exact al semnării și asigură integritatea documentului
• Tehnologia blockchain — permite stocarea și validarea descentralizată a contractelor, garantând imuabilitatea acestora
• Smart contracts — contracte autoexecutabile bazate pe cod blockchain care își execută automat clauzele când condițiile sunt îndeplinite

Aspecte practice:

• Pentru tranzacții comerciale semnificative, folosiți semnătură electronică calificată (ex: Adobe Sign, DocuSign cu certificat calificat)
• Păstrați dovezi ale acceptării (log-uri de sistem, confirmări prin e-mail, capturi de ecran)
• Verificați că termenii contractului sunt clar afișați ÎNAINTE de acceptare
• Asigurați-vă că platforma oferă confirmare clară a încheierii contractului (e-mail de confirmare, referință unică)

Obligații precontractuale

Obligația de confidențialitate

Art. 1184 Cod Civil — Când o informație confidențială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în culpă. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Această obligație este legală și nu necesită o convenție separată (NDA), deși în practică părțile încheie frecvent astfel de acorduri pentru a detalia regimul informațiilor confidențiale.

Obligația de informare precontractuală

Deși nu este expres reglementată într-un articol dedicat, obligația de informare rezultă din principiul bunei-credințe și din reglementarea dolului (Art. 1214-1215 Cod Civil). Părțile trebuie să comunice informațiile relevante care pot influența decizia celeilalte părți de a contracta.

Protecția datelor personale în negocieri (GDPR)

În cursul negocierilor, părțile schimbă frecvent date cu caracter personal — informații despre reprezentanți legali, date de contact, situații financiare, liste de clienți, informații despre angajați. Prelucrarea acestor date este reglementată de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR).

Baza legală pentru prelucrarea datelor în faza precontractuală:

Art. 6 alin. (1) lit. b) GDPR — Prelucrarea este necesară pentru executarea unui contract la care persoana vizată este parte sau pentru a face demersuri la cererea persoanei vizate înainte de încheierea unui contract. Sursa: GDPR — Regulamentul 2016/679

Această bază legală permite prelucrarea datelor personale în scopul negocierii contractului fără a necesita consimțământul separat al persoanei vizate, cu condiția ca prelucrarea să fie strict necesară pentru demersurile precontractuale.

Obligații GDPR aplicabile în negocieri:

• Transparență — informați partenerul despre ce date prelucrați, în ce scop și cât timp le păstrați (prin notificare de confidențialitate sau clauză în acordul de negociere)
• Minimizarea datelor — solicitați doar datele strict necesare pentru negociere (nu cereți CV-uri complete dacă negociați un contract de furnizare)
• Limitarea scopului — datele colectate pentru negociere nu pot fi folosite în alte scopuri fără consimțământ (ex: marketing, baze de date comerciale)
• Securitate — protejați datele primite (criptare e-mail, acces restricționat, ștergere securizată dacă negocierea eșuează)

Situații speciale:

• Date sensibile (situații financiare, dosare medicale pentru asigurări): necesită bază legală suplimentară sau consimțământ explicit (Art. 9 GDPR)
• Transfer internațional (negocieri cu parteneri din state non-UE): asigurați garanții adecvate (clauze contractuale standard, decizie de adecvare)
• Datele terților (liste de clienți, informații despre angajați): verificați că partenerul are dreptul să vă comunice aceste date

Aspecte practice:

• Includeți o clauză GDPR în acordurile de negociere sau NDA-uri care să precizeze scopul prelucrării și obligațiile părților
• Dacă negocierea eșuează, ștergeți datele personale primite (cu excepția celor necesare pentru apărarea în justiție în caz de litigiu)
• Dacă contractul se încheie, actualizați baza legală de la „demersuri precontractuale" la „executare contract"

Răspunderea precontractuală (Culpa in contrahendo)

Ruperea negocierilor contrar bunei-credințe atrage răspunderea părții vinovate pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Conform articolului 1183 alin. (4):

Prejudiciul reparabil include:

• Cheltuielile angajate în vederea negocierilor (deplasări, consultanță, studii, avize tehnice)
• Renunțarea la alte oferte (pierderea șansei de a contracta cu alți parteneri — damnum emergens)
• Profitul nerealizat din cauza timpului pierdut în negocierile eșuate (lucrum cessans)

IMPORTANT: Prejudiciul recuperabil în cadrul culpei in contrahendo este limitat la interesul negativ (cheltuieli și pierderi suferite din cauza negocierii), NU la interesul pozitiv (profitul așteptat dacă contractul s-ar fi executat). Partea păgubită nu poate pretinde daune echivalente cu câștigul pe care l-ar fi obținut dacă contractul s-ar fi încheiat.

Sarcina probei și mijloace de probă

Într-o acțiune pentru răspundere precontractuală, reclamantul (partea păgubită) trebuie să dovedească:

1. Existența negocierilor — corespondență, procese-verbale de ședințe, draft-uri de contract, schimburi de e-mail, înregistrări ale întâlnirilor
2. Caracterul avansat al negocierilor — dovezi că s-a ajuns la un stadiu în care existau așteptări legitime de încheiere (ex: punerea de acord pe elementele esențiale, redactarea unor versiuni aproape finale ale contractului)
3. Culpa celeilalte părți — comportamentul contrar bunei-credințe (ex: ruperea bruscă fără justificare, inițierea negocierilor fără intenția reală de a contracta, desfășurarea negocierilor paralele fără informarea partenerului)
4. Prejudiciul suferit — facturi, chitanțe, contracte reziliate cu terți, rapoarte de expertiză, declarații ale terților privind ofertele pierdute
5. Legătura de cauzalitate — dovada că prejudiciul a fost cauzat direct de ruperea abuzivă a negocierilor

Mijloace de probă admisibile:

• Înscrisuri — contracte, oferte, corespondență (inclusiv e-mail), draft-uri, acorduri de confidențialitate
• Înregistrări electronice — mesaje, log-uri de platforme, confirmări automate
• Martori — participanți la negocieri, consultanți, avocați (cu excepția informațiilor confidențiale protejate de secret profesional)
• Expertiză — pentru evaluarea prejudiciului (ex: pierderea șansei)
• Prezumții — instanța poate deduce intenția de a contracta din durata și intensitatea negocierilor

Sarcina probei culpei: Regula generală a sarcinii probei este consacrată de Art. 249 din Codul de procedură civilă: cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.

Art. 249 Cod de procedură civilă — Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Sursa: Codul de procedură civilă, Legea 134/2010 (republicată)

Deoarece răspunderea precontractuală are natură delictuală (nu contractuală), culpa nu se prezumă: reclamantul trebuie să probeze el însuși că pârâtul a acționat contrar bunei-credințe. Simpla ruptură a negocierilor NU este suficientă — trebuie dovedită culpa (comportamentul abuziv).

Aceasta este soluția opusă celei din răspunderea contractuală, unde Art. 1548 Cod Civil prezumă culpa debitorului prin simplul fapt al neexecutării obligației. În faza precontractuală nu există încă un contract, așa că această prezumție de culpă nu operează, iar sarcina probei culpei rămâne integral în seama victimei.

Prescripția acțiunii în răspundere precontractuală

Răspunderea precontractuală are natură delictuală, nu contractuală (deoarece nu există contract încheiat). Prin urmare, se aplică termenul general de prescripție al răspunderii civile delictuale.

Art. 2517 Cod Civil — Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Momentul de la care începe să curgă acest termen este stabilit special pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite:

Art. 2528 alin. (1) Cod Civil — Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Sursa: Codul Civil, Legea 287/2009

Termenul de prescripție: 3 ani (Art. 2517), care curge de la data la care partea păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască, cumulativ:

• prejudiciul (ex: data la care negocierile au eșuat și s-au concretizat cheltuielile), și
• autorul prejudiciului (cealaltă parte).

Precizare privind termenul maxim: Spre deosebire de reglementarea anterioară (Decretul nr. 167/1958), Codul civil în vigoare nu mai prevede un termen-limită absolut de 10 ani pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun. Termenul de 3 ani curge de la momentul subiectiv al cunoașterii (Art. 2528), cu regula generală că prescripția nu poate începe să curgă înainte de nașterea dreptului la acțiune (Art. 2523 Cod Civil).

Aspecte practice:

• Dacă negocierile au eșuat în 2023, iar cheltuielile au devenit evidente imediat, termenul de 3 ani curge din 2023
• Dacă prejudiciul (ex: pierderea unei oportunități) devine cunoscut mai târziu, termenul curge de la acel moment
• Acțiunea trebuie introdusă înainte de expirarea termenului de 3 ani; recomandăm inițierea demersurilor cât mai devreme, pentru a evita disputele privind momentul cunoașterii

Aspecte practice

Etapele negocierii comerciale

1. Faza preliminară — identificarea partenerului, schimbul inițial de informații
2. Negocierea propriu-zisă — discutarea elementelor contractului, contraoferte
3. Finalizarea — acordul asupra tuturor elementelor esențiale
4. Redactarea și semnarea — formalizarea acordului în document scris

Documente utilizate în negocieri

• Scrisori de intenție (Letter of Intent) — exprimă interesul de a negocia, fără caracter obligatoriu
• Acorduri de negociere — stabilesc regulile negocierii (exclusivitate, confidențialitate, termene)
• Memorandumuri de înțelegere (MoU) — fixează punctele de acord preliminar
• Antecontracte — promisiuni ferme de a încheia contractul definitiv

Greșeli frecvente de evitat

• Negocierea fără documentare — nu verificați solvabilitatea și istoricul partenerului
• Lipsa acordurilor de confidențialitate — dezvăluirea informațiilor sensibile fără protecție
• Acceptarea cu rezerve — modificările transformă acceptarea în contraofertă
• Ruperea bruscă a negocierilor — fără justificare și după investiții semnificative ale partenerului
• Ignorarea termenelor — oferta poate deveni caducă

Rolul avocatului în negocieri

Un avocat poate asista în:

• Redactarea și analiza ofertelor — asigurarea conformității cu legea
• Identificarea riscurilor — clauzele periculoase pentru client
• Negocierea clauzelor — obținerea condițiilor favorabile
• Protejarea intereselor — confidențialitate, limitarea răspunderii

Practică și opinii

⚠️ Opinie specialistă — Av. Ionescu Marius Flaviu (Ionescu & Novac) Un avocat este cel mai în măsură să poarte negocieri alături de clientul său, deoarece acesta nu cunoaște doar afacerea clientului, ci și consecințele juridice pe care le implică o eventuală acceptare a propunerilor partenerului de afaceri. Cunoscând riscurile, avocatul va ști ce să ceară, cum să ceară și în ce măsură să concesioneze. Sursa: Negociere și încheierea contractelor în mediul de afaceri, aprilie 2024

⚠️ Opinie academică — Drd. Mircea Noșlăcan (Universitatea de Vest din Timișoara) Buna-credință se fondează pe valori morale devenite valori juridice. Negocierea nu este o etapă obligatorie în perfectarea contractului, dar complexitatea contractelor moderne determină aplicarea principiului bunei-credințe și relațiilor precontractuale. Doctrina reține că negocierile paralele, desfășurate fără informarea partenerului, pot constitui o violare a principiului bunei-credințe. Sursa: Obligația negocierii cu bună-credință a contractelor, Analele Universității de Vest Timișoara

Jurisprudență națională

Notă metodologică

Spre deosebire de dreptul francez, jurisprudența română publicată pe temeiul specific al ruperii abuzive a negocierilor (Art. 1183 Cod Civil) este relativ limitată și neuniformă. Majoritatea reperelor accesibile provin din doctrină și din jurisprudența prelucrată privind calificarea juridică a răspunderii precontractuale. Această secțiune prezintă, așadar, tendințele consolidate — la nivel de principiu — și evită citarea de hotărâri concrete care nu pot fi verificate public. Deciziile individuale relevante trebuie consultate direct pe rejust.ro sau pe portalul instanțelor portal.just.ro, unde textul integral este disponibil.

Tendințe jurisprudențiale și repere doctrinare

Caracterul imperativ al bunei-credințe. Atât doctrina, cât și practica confirmă că obligația de bună-credință în negocieri (Art. 1183 Cod Civil) are natura unei norme imperative, nu supletive: părțile „nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații" (Art. 1183 alin. 2). O clauză prin care s-ar înlătura buna-credință precontractuală este, prin urmare, lipsită de efect.

Sursa: Universul Juridic — Reaua-credință precontractuală în Noul Cod civil (accesat 2026-07-24)

Eșecul negocierii nu este, în sine, o faptă ilicită. Practica reține că simpla nereușită a tratativelor reprezintă manifestarea libertății contractuale și nu atrage, prin ea însăși, răspunderea. Răspunderea apare numai când ruperea are caracter abuziv — respectiv când o parte acționează cu rea-credință sau cu o ușurință condamnabilă, după ce a creat partenerului încrederea legitimă în încheierea contractului.

Natura delictuală a răspunderii și sarcina probei. ⚠️ Doctrina română majoritară, urmând modelul francez, califică răspunderea pentru ruperea abuzivă a negocierilor drept răspundere civilă delictuală (etapa precontractuală nefiind un contract). Consecința practică: culpa nu se prezumă — reclamantul trebuie să dovedească existența negocierilor, stadiul lor avansat, conduita contrară bunei-credințe, prejudiciul și legătura de cauzalitate (sarcina probei revine victimei, conform Art. 249 Cod procedură civilă).

Sursa: Universul Juridic — Efectele relei-credinței precontractuale (III) (accesat 2026-07-24)

Reparația: daune-interese, nu încheierea forțată a contractului. Sancțiunea tipică este obligarea la daune-interese pentru prejudiciul cauzat — de regulă limitate la interesul negativ (cheltuielile efectuate în considerarea negocierii, ocaziile pierdute), iar nu la beneficiul pe care partea l-ar fi obținut din contractul neîncheiat. Instanțele nu pot dispune încheierea forțată a contractului final ca urmare a ruperii abuzive.

Opțiunea între răspunderea contractuală și cea delictuală. Atunci când negocierile s-au purtat pe temeiul unui acord preparatoriu (de ex. un acord de negociere sau un antecontract), calificarea răspunderii poate deveni contractuală. Practica a subliniat că, potrivit Art. 1350 alin. (3) Cod Civil, o parte nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea celor delictuale, mai favorabile (reper: Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, decizia civilă nr. 1079 din 21.11.2019, citată în doctrina de specialitate).

Sursa: Universul Juridic — Jurisprudență prelucrată: alegerea între răspunderea contractuală și cea delictuală (accesat 2026-07-24)

Interpretarea restrictivă a acceptării tacite. În privința formării contractului, instanțele adoptă o interpretare restrictivă a Art. 1196 alin. (2) Cod Civil: simpla tăcere sau inacțiune nu valorează acceptare decât în cazurile expres prevăzute (când rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între părți sau din uzanțe). Faptele concludente (plăți parțiale, executare voluntară) pot constitui acceptare tacită doar dacă indică în mod neîndoielnic acordul destinatarului, ajuns la ofertant în condițiile Art. 1186 Cod Civil.

Concluzie practică

Tendința generală a instanțelor este de protejare a securității juridice în relațiile comerciale: se cer dovezi clare ale acordului de voință și ale conduitei abuzive, nu se admit prezumții extinse de acceptare tacită, iar reparația se limitează la prejudiciul efectiv dovedit. Pentru un litigiu concret, deciziile relevante trebuie identificate și citate individual din rejust.ro / portal.just.ro, cu verificarea textului integral.

Legislație europeană

Directive și regulamente aplicabile

Negocierea și încheierea contractelor comerciale în România sunt influențate de mai multe acte normative ale Uniunii Europene, în special în cazul contractelor transfrontaliere sau al contractelor între profesioniști din state membre diferite.

Regulamentul Roma I (CE) nr. 593/2008 stabilește legea aplicabilă obligațiilor contractuale în situații cu elemente de extraneitate:

Art. 3 alin. (1) Regulamentul Roma I — Contractul este reglementat de legea aleasă de părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Sursa: Regulamentul (CE) nr. 593/2008

Regulamentul Roma II (CE) nr. 864/2007 reglementează în mod specific răspunderea precontractuală (culpa in contrahendo) la Art. 12:

Art. 12 alin. (1) Regulamentul Roma II — Legea aplicabilă unei obligații necontractuale care decurge din negocierile care preced încheierea unui contract, indiferent dacă acesta a fost sau nu încheiat efectiv, este legea care se aplică contractului sau care i s-ar fi aplicat dacă ar fi fost încheiat. Sursa: Regulamentul (CE) nr. 864/2007, Art. 12

Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților impune limite pentru termenele de plată convenite în contractele comerciale:

Art. 3 alin. (5) Directiva 2011/7/UE — Statele membre se asigură că termenul de plată stabilit în contract nu depășește 60 de zile calendaristice, cu excepția cazului în care s-a convenit altfel în mod expres în contract și cu condiția să nu fie vădit inechitabil pentru creditor. Sursa: Directiva 2011/7/UE

Directiva 86/653/CEE privind agenții comerciali independenți reglementează negocierea contractelor de agenție:

Art. 1 alin. (2) Directiva 86/653/CEE — „Agent comercial" înseamnă un intermediar care lucrează în mod independent și care are autoritatea permanentă de a negocia vânzarea sau achiziționarea de bunuri în numele unei alte persoane, denumită „comitent", sau de a negocia și încheia astfel de operațiuni în numele și pe seama comitentului. Sursa: Directiva 86/653/CEE

Transpunerea în dreptul român

România a transpus și implementat legislația UE relevantă pentru negocierea și încheierea contractelor:

• Regulamentele Roma I și Roma II sunt direct aplicabile în toate statele membre, inclusiv România, fără a necesita transpunere. Acestea se aplică automat în litigiile transfrontaliere pentru determinarea legii aplicabile.

• Directiva 2011/7/UE a fost transpusă prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante. Această lege limitează termenele de plată la maximum 60 de zile între profesioniști și 30 de zile pentru plățile de la autorități publice.

• Directiva 86/653/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți, care reglementează relația dintre agenți și comitenți, inclusiv obligațiile de bună-credință și informare reciprocă.

Codul Civil român (Art. 1169-1203) reflectă principiile dreptului european al contractelor, în special obligația de bună-credință în negocieri, recunoscută la nivel UE prin Principiile Dreptului European al Contractelor (PECL) și Cadrul Comun de Referință (DCFR).

Jurisprudență CJUE

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat regimul răspunderii precontractuale în dreptul european:

Cauza C-334/00, Tacconi (17 septembrie 2002) — Curtea a stabilit că o acțiune întemeiată pe răspunderea precontractuală a pârâtului, decurgând din încălcarea regulilor de drept care impun părților să acționeze cu bună-credință în cadrul negocierilor în vederea încheierii unui contract, constituie o „materie delictuală sau cvasidelictuală" în sensul art. 5 alin. (3) din Convenția de la Bruxelles (actual Regulamentul Bruxelles I). Sursa: CJUE C-334/00, Tacconi

Această hotărâre confirmă că ruperea negocierilor contrar bunei-credințe constituie un delict civil, nu o răspundere contractuală, ceea ce are consecințe importante pentru determinarea jurisdicției competente în litigiile transfrontaliere.

Aspecte practice din perspectivă europeană

Contracte transfrontaliere — Atunci când negociați un contract cu parteneri din alte state UE:

• Alegeți legea aplicabilă explicit în contract pentru a evita incertitudinea. Conform Regulamentului Roma I, părțile pot alege liber legea oricărui stat, chiar dacă nu are legătură cu contractul.

• Stabiliți jurisdicția — Regulamentul Bruxelles I bis (UE) nr. 1215/2012 permite alegerea instanței competente. În lipsa alegerii, competența aparține, de regulă, instanțelor din statul în care are domiciliul pârâtul.

• Respectați termenele de plată UE — În contractele B2B, evitați termene de plată mai lungi de 60 de zile, altfel clauzele pot fi declarate inechitabile conform Directivei 2011/7/UE.

Răspunderea precontractuală în context UE — Conform jurisprudenței CJUE și Art. 12 din Regulamentul Roma II:

• Dacă negocierile eșuează și partenerul din alt stat UE vă acționează pentru culpa in contrahendo, legea aplicabilă va fi cea care ar fi guvernat contractul (dacă fusese ales) sau legea statului unde s-a produs prejudiciul.

• Competența jurisdicțională aparține instanțelor de la locul producerii prejudiciului (conform Regulamentului Bruxelles I bis, art. 7 alin. 2).

Tendințe legislative UE — Deși nu există încă o directivă armonizată pentru dreptul contractual general B2B, Comisia Europeană a propus în 2011 un Regulament privind o lege comună europeană a vânzării (CESL), care nu a fost adoptat. Principiile PECL și DCFR rămân referințe doctrinare importante pentru interpretarea uniformă a obligațiilor precontractuale în UE.

Întrebări frecvente

Pot să rup negocierile oricând fără consecințe?

Da, părțile au libertatea de a rupe negocierile (Art. 1183 alin. 1). Cu toate acestea, ruperea abuzivă — de exemplu, după ce partenerul a investit semnificativ în negocieri sau i s-a creat încrederea legitimă în încheierea contractului — poate atrage răspunderea pentru prejudiciul cauzat.

Ce se întâmplă dacă accept oferta cu modificări?

Conform Art. 1197 Cod Civil, acceptarea cu modificări sau completări nu constituie acceptare valabilă, ci reprezintă o contraofertă care trebuie acceptată de ofertantul inițial pentru ca contractul să se încheie.

Tăcerea poate valora acceptare?

În principiu, nu. Tăcerea sau inacțiunea nu valorează acceptare decât în cazuri excepționale prevăzute de Art. 1196 alin. (2) Cod Civil: când rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din uzanțe comerciale.

Exemple concrete când tăcerea = acceptare:

• Practici statornicite între părți — Dacă un furnizor livrează lunar produse unui client care plătește fără a semna o comandă formală de fiecare dată, tăcerea clientului la primirea mărfii poate valora acceptare (relație comercială repetitivă)
• Uzanțe în sectorul construcțiilor — În practică, dacă un antreprenor trimite o notă de lucrări suplimentare iar beneficiarul nu obiectează în termen rezonabil și permite continuarea lucrărilor, tăcerea poate fi interpretată ca acceptare tacită
• Sectorul IT/software — Când un client folosește o licență de software în probă (trial) și continuă utilizarea după expirarea perioadei de probă fără a notifica furnizorul, tăcerea valorează acceptare a ofertei de licențiere plătită
• Agricultură/aprovizionare — Într-o relație stabilă de aprovizionare sezonieră (ex: producător de legume → restaurant), dacă restaurantul primește marfa fără a semna bon de comandă dar plătește constant, tăcerea la livrare = acceptare
• Acord expres în contract-cadru — Părțile pot conveni că „lipsa răspunsului în 5 zile lucrătoare la o ofertă valorează acceptare" — acest acord face ca tăcerea să devină acceptare

Când tăcerea NU valorează acceptare:

• Prima tranzacție între părți necunoscute (nu există practici statornicite)
• Oferte nesolicitate primite prin e-mail (spam comercial)
• Modificări semnificative ale termenilor contractuali (chiar dacă există relație anterioară)
• Sectoare unde legislația impune formă scrisă expresă (ex: contracte de credit, garanții reale)

Este obligatoriu să semnez un NDA înainte de negocieri?

Nu este obligatoriu — obligația de confidențialitate există deja în virtutea legii (Art. 1184 Cod Civil). Cu toate acestea, un acord de confidențialitate (NDA) poate fi util pentru a defini mai precis ce informații sunt confidențiale și care sunt sancțiunile pentru încălcare.

Când se consideră contractul încheiat?

Contractul se încheie în momentul în care acceptarea conformă și necondiționată ajunge la ofertant (Art. 1186 Cod Civil). Nu este necesar ca ofertantul să ia efectiv cunoștință de acceptare — este suficient să ajungă în sfera sa de control.

Referințe

1. Codul Civil, Legea nr. 287/2009 (republicat), Art. 1169-1203, 2517, 2523, 2528 — legislatie.just.ro
2. Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic (republicată) — legislatie.just.ro
3. Regulamentul (UE) nr. 910/2014 (eIDAS) privind identificarea electronică și serviciile de încredere — eur-lex.europa.eu
4. Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR) privind protecția datelor cu caracter personal — eur-lex.europa.eu
5. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) — eur-lex.europa.eu
6. Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) — eur-lex.europa.eu
7. Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale — eur-lex.europa.eu
8. Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor — eur-lex.europa.eu
9. Directiva 86/653/CEE privind agenții comerciali independenți — eur-lex.europa.eu
10. CJUE C-334/00, Tacconi, Hotărârea din 17 septembrie 2002 — eur-lex.europa.eu
11. Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante — legislatie.just.ro
12. Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți — legislatie.just.ro
13. Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului — legislatie.just.ro
14. OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în contractele cu profesioniștii — legislatie.just.ro
15. Codul de procedură civilă, Legea nr. 134/2010 (republicată), Art. 249 (sarcina probei) — legislatie.just.ro
16. Av. Ionescu Marius Flaviu, Negociere și încheierea contractelor în mediul de afaceri, Ionescu & Novac, aprilie 2024 — ionescu-novac.ro
17. Drd. Mircea Noșlăcan, Obligația negocierii cu bună-credință a contractelor, Analele Universității de Vest Timișoara — drept.uvt.ro
18. Reaua-credință precontractuală în cazul contractelor negociate, în Noul Cod civil și în dreptul comparat — universuljuridic.ro
19. Efectele relei-credințe precontractuale (III) — universuljuridic.ro
20. Jurisprudență prelucrată: acțiune în pretenții — alegerea între răspunderea contractuală și cea delictuală (reper: C. Ap. București, s. a V-a civ., dec. civ. nr. 1079/21.11.2019) — universuljuridic.ro