Anularea actelor frauduloase în insolvență

Anularea actelor frauduloase în insolvență este mecanismul prin care actele încheiate de debitor în dauna creditorilor, în perioada suspectă de până la 2 ani înainte de procedură, pot fi desființate. Administratorul sau lichidatorul judiciar introduce acțiunea la judecătorul-sindic, în baza art. 117-122 din Legea nr. 85/2014, sprijinit de o prezumție relativă de fraudă. Bunul sau valoarea lui revine în averea debitorului, iar terțul de bună-credință devine creditor al averii.

Pe scurt

Când o firmă intră în insolvență, actele prin care și-a golit patrimoniul înainte de deschiderea procedurii pot fi anulate, pentru ca bunurile sau valoarea lor să revină în averea debitorului și să fie împărțite tuturor creditorilor. Legea nr. 85/2014 (art. 117-122) permite administratorului sau lichidatorului judiciar să atace actele frauduloase încheiate într-o „perioadă suspectă" de până la 2 ani (ori 6 luni, în funcție de tipul actului) anterioară deschiderii procedurii, pe baza unei prezumții relative de fraudă. Terțul dobânditor de bună-credință restituie bunul, dar devine la rândul lui creditor al averii debitorului.

Cadrul legal

Anularea actelor frauduloase este reglementată de art. 117-122 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (publicată în Monitorul Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014, formă consolidată în vigoare la data redactării).

Art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 — Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii. Sursa: Legea nr. 85/2014, art. 117 (accesat 2026-09-12)

Intervalul de doi ani este numit în doctrină perioadă suspectă: legiuitorul presupune că, în apropierea insolvenței, debitorul poate fi tentat să-și scoată bunurile din patrimoniu pentru a le sustrage de la urmărirea creditorilor.

Textele-cheie ale materiei sunt:

• Art. 117 — acțiunea în anulare, perioada suspectă și categoriile limitative de acte anulabile [alin. (2)], inclusiv actele cu persoane apropiate debitorului [alin. (4)];
• Art. 118 — termenul de introducere a acțiunii și titularii subsidiari;
• Art. 119 — excepția actelor făcute în cursul normal al activității curente;
• Art. 120 — efectele anulării (repunerea în situația anterioară) și situația terțului dobânditor;
• Art. 121 — acțiunea împotriva subdobânditorului.

Acțiunea se corelează cu art. 97 (raportul asupra cauzelor insolvenței, de la care curge termenul) și cu art. 161 pct. 4 (ordinea în care terțul de bună-credință își recuperează creanța la distribuire).

Explicație detaliată

Ce urmărește acțiunea în anulare

Procedura insolvenței este o procedură colectivă: toți creditorii se îndestulează din averea debitorului, după o ordine de prioritate. Dacă, înainte de deschiderea procedurii, debitorul și-a înstrăinat bunurile pe nimic, la prețuri derizorii sau doar în favoarea unor creditori „aleși", masa de distribuit se micșorează și ceilalți creditori sunt prejudiciați. Acțiunea în anularea actelor frauduloase readuce aceste valori în averea debitorului, reconstituind masa activă.

Cui i se aplică: societăți, PFA și persoane fizice

Mecanismul din art. 117-122 privește debitorii supuși Legii nr. 85/2014 — nu doar societățile, ci toți profesioniștii, inclusiv persoanele fizice autorizate (PFA), întreprinderile individuale și familiale reglementate de OUG nr. 44/2008. Pentru aceștia se aplică aceleași perioade suspecte și aceeași prezumție.

Consumatorii persoane fizice (care nu au calitatea de profesionist) nu intră sub Legea nr. 85/2014, ci sub Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice. Aceasta prevede un mecanism echivalent: o acțiune în anularea actelor încheiate de debitor în perioada suspectă (1-3 ani) anterioară deschiderii procedurii, de competența judecătoriei. Diferențele principale: buna-credință a debitorului este o condiție de acces la procedură; creditorii sunt priviți individual (nu există comitet formal al creditorilor); iar finalitatea este redresarea și descărcarea de datorii, nu doar lichidarea.

Sursa: Legea nr. 151/2015 (accesat 2026-09-12); OUG nr. 44/2008

Perioada suspectă: 2 ani sau 6 luni

Regula generală privește actele din cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii [art. 117 alin. (1)]. Perioada nu este însă unică: unele categorii de acte au o perioadă suspectă mai scurtă, de 6 luni, pentru că sunt considerate suspecte doar când sunt foarte apropiate de momentul insolvenței.

Categoriile de acte anulabile [art. 117 alin. (2)]

Enumerarea din art. 117 alin. (2) este limitativă — pot fi anulate, pentru restituirea bunurilor transferate sau a valorii prestațiilor:

• a) actele de transfer cu titlu gratuit (donații, alte liberalități), încheiate în cei 2 ani anteriori; sunt exceptate sponsorizările în scop umanitar. Logica: nu poți face daruri când nu-ți plătești datoriile;
• b) operațiunile în care prestația debitorului o depășește vădit pe cea primită, în ultimele 6 luni — de exemplu, vânzarea unui activ mult sub valoarea lui reală;
• c) actele încheiate cu intenția comună a tuturor părților de a sustrage bunuri de la urmărire ori de a leza drepturile creditorilor, în cei 2 ani anteriori;
• d) transferul de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare, în ultimele 6 luni, dacă suma pe care acel creditor ar obține-o în faliment ar fi mai mică decât valoarea transferului (plată preferențială);
• e) constituirea unui drept de preferință (garanție) pentru o creanță care era chirografară, în ultimele 6 luni;
• f) plățile anticipate ale unor datorii cu scadență ulterioară deschiderii procedurii, făcute în ultimele 6 luni.

Art. 117 alin. (2) lit. b) — Operațiuni în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii. Sursa: Legea nr. 85/2014, art. 117 (accesat 2026-09-12)

Actele cu persoane apropiate debitorului [art. 117 alin. (4)]

Regimul se înăsprește când cealaltă parte este apropiată debitorului. Pot fi anulate, tot în intervalul de 2 ani, actele încheiate cu:

• un asociat comanditat sau un asociat care deține cel puțin 20% din capital ori din drepturile de vot (când debitorul este societatea respectivă);
• soțul, rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ai persoanelor de mai sus.

Aici legea presupune că părțile se cunosc și pot ușor coopera pentru a frauda creditorii.

Prezumția relativă de fraudă

Marele avantaj procesual al acestei acțiuni este prezumția relativă de fraudă: pentru actele din art. 117 alin. (2), administratorul/lichidatorul judiciar nu trebuie să dovedească intenția frauduloasă a debitorului — ea se prezumă. Sarcina probei se răstoarnă: pârâtul (dobânditorul) este cel care trebuie să dovedească, prin proba contrară, că actul a fost real, serios și lipsit de fraudă. Prezumția privește însă frauda debitorului; buna sau reaua-credință a terțului dobânditor se analizează separat (vezi blocul „Aspecte practice").

Prezumția nu operează uniform pentru toate literele. Pentru actele descrise obiectiv prin natura și momentul lor — lit. a) (gratuit), b) (prestație vădit disproporționată), d) (plată preferențială către un creditor), e) (garanție pentru o creanță chirografară) și f) (plăți anticipate) — reclamantul dovedește doar tipul actului și încadrarea în perioada suspectă, iar frauda debitorului se prezumă. Excepție face lit. c) — actele încheiate „cu intenția tuturor părților implicate de a sustrage bunuri ori de a leza drepturile creditorilor": aici intenția frauduloasă comună este chiar elementul definitoriu al actului și trebuie probată de reclamant (atât intenția debitorului, cât și cea a terțului). Aceasta reconciliază aparenta contradicție cu opinia potrivit căreia acțiunea „presupune totuși dovedirea fraudei" (vezi blocul „Practică și opinii"): afirmația vizează îndeosebi ipoteza lit. c) și situația în care terțul își dovedește buna-credință, răsturnând prezumția. Așadar prezumția fraudei debitorului și cerința relei-credințe a terțului operează pe planuri diferite: prima ușurează admiterea acțiunii, a doua influențează efectele (regimul terțului la art. 120) și urmărirea subdobânditorului (art. 121).

Excepția: actele din cursul normal al activității [art. 119]

Nu tot ce a făcut debitorul în perioada suspectă este atacabil. Art. 119 exceptează actele de constituire sau de transfer cu caracter patrimonial făcute în cursul desfășurării normale a activității curente. O firmă care își plătește furnizorii, salariile ori cheltuielile obișnuite nu poate fi „paralizată" retroactiv. Aprecierea concretă revine judecătorului-sindic, care analizează circumstanțele actului — în special dacă, la data încheierii lui, viitoarea insolvență era deja previzibilă.

Aspecte practice

Cine poate introduce acțiunea și în ce termen [art. 118]

Titularul principal este administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Acțiunea se introduce la judecătorul-sindic:

• în termen de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor insolvenței (art. 97);
• dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.

Cele două termene au naturi juridice diferite și se aplică cel care se împlinește primul:

• 1 an = termen de prescripție — poate fi întrerupt, suspendat sau poate face obiectul unei repuneri în termen;
• 16 luni = termen de decădere — subsidiar, intervine doar dacă termenul de prescripție nu s-a împlinit încă (de pildă, pentru că a fost întrerupt sau suspendat).

Dacă administratorul/lichidatorul judiciar nu introduce acțiunea, o pot promova comitetul creditorilor sau creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.

Efectele anulării: repunerea în situația anterioară [art. 120]

Admiterea acțiunii duce la repunerea părților în situația anterioară: bunul revine în averea debitorului, iar sarcinile (ipoteci, alte garanții) existente la data transferului se reînscriu. Dacă bunul nu mai există sau există alte impedimente la preluare, terțul restituie valoarea bunului de la data transferului.

Poziția terțului dobânditor

Terțul care restituie bunul nu rămâne cu mâna goală, dar tratamentul depinde de buna-credință:

• terțul de bună-credință (cu titlu oneros) primește o creanță egală cu prețul plătit, la care se poate adăuga cel mult sporul de valoare adus prin investiții; la cerere, este înscris în tabelul de creanțe și participă la distribuiri la art. 161 pct. 4;
• terțul de rea-credință primește doar prețul plătit;
• la titlu gratuit: dobânditorul de bună-credință restituie bunul în starea în care se află (ori diferența de valoare cu care s-a îmbogățit), iar cel de rea-credință restituie întreaga valoare plus fructele percepute.

Creanța terțului de bună-credință se valorifică pe calea unei cereri reconvenționale, formulate în chiar procesul de anulare.

Recuperarea de la subdobânditor [art. 121]

Dacă bunul a fost înstrăinat mai departe, către un subdobânditor, acesta poate fi urmărit numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:

1. nu a plătit valoarea corespunzătoare a bunului; și
2. cunoștea sau trebuia să cunoască faptul că transferul inițial era susceptibil de anulare.

Când subdobânditorul este soț, rudă sau afin până la gradul al IV-lea al debitorului, legea prezumă relativ că a cunoscut împrejurarea — el trebuie să dovedească contrariul.

Plăți către persoane din interiorul firmei și creanțe salariale

Excepția „cursului normal al activității" [art. 119] se interpretează restrictiv pentru plățile către „insideri" (asociați, administratori și rudele acestora). Salariile obișnuite și remunerațiile conforme contractelor preexistente sunt protejate, dar plățile neobișnuite efectuate în perioada suspectă — prime și bonusuri extraordinare, majorări bruște de remunerație, restituirea împrumuturilor acordate societății de asociați/administratori — ies din „cursul normal" și pot fi anulate. Pentru astfel de acte se cumulează regimul agravat de la art. 117 alin. (4) (actele cu asociatul care deține ≥ 20% ori cu soțul/rudele/afinii până la gradul al IV-lea sunt atacabile pe întregul interval de 2 ani) cu, după caz, temeiul plății preferențiale [lit. d) — asociatul care și-a împrumutat firma este el însuși creditor] sau al intenției comune de fraudare [lit. c)].

Creanțele salariale sunt privilegiate la distribuire [art. 161 pct. 3], dar acest rang de prioritate nu imunizează plățile anormale către salariați-insideri de acțiunea în anulare: privilegiul stabilește doar ordinea de îndestulare, nu blochează repunerea în situația anterioară a unei plăți frauduloase.

Când restituirea eșuează

Anularea produce, în sarcina terțului, o obligație de restituire (a bunului sau a valorii lui). Dacă terțul este el însuși insolvabil, a dispărut ori bunul a fost consumat/distrus, rezultatul este o simplă creanță împotriva terțului, negarantată — fără privilegiu, fără fond de garantare și fără ca averea debitorului să fie „despăgubită" pentru neexecutare; riscul de nerecuperare este suportat, în final, de masa credală. De aceea contează instrumentele care anticipează eșecul: solicitarea de măsuri asigurătorii (sechestru) încă din timpul procesului de anulare, urmărirea subdobânditorului în condițiile art. 121 și, ca alternativă de recuperare, antrenarea răspunderii patrimoniale a persoanelor care au contribuit la insolvență [art. 169]. Nu există date publice consolidate privind rata sumelor efectiv recuperate față de hotărârile de anulare pronunțate.

Greșeli frecvente și lucruri de urmărit

• Pentru creditori: semnalați din timp administratorului judiciar transferurile suspecte (vânzări sub preț, garanții acordate „la limită", plăți preferențiale); termenele sunt scurte, iar pasivitatea poate face acțiunea prescrisă.
• Pentru cumpărători: un preț serios, plătit efectiv și documentat, și verificarea situației economice a vânzătorului sunt cea mai bună apărare — buna-credință dovedită duce la respingerea acțiunii.
• Atenție la perioada corectă: confundarea celor 2 ani cu cele 6 luni (sau invers) în funcție de tipul actului este o eroare frecventă care poate duce la respingerea acțiunii ca nefondată.

Legislație europeană

Anularea actelor frauduloase este, în esență, o materie de drept național (art. 117-122 din Legea nr. 85/2014), dar dreptul Uniunii intervine pe două planuri: (1) regulile de competență și de lege aplicabilă atunci când insolvența are un element transfrontalier și (2) o armonizare minimă a acțiunilor în anulare, adoptată recent la nivel european.

Directive și regulamente aplicabile

Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență (reformare) este direct aplicabil și stabilește unde și după ce lege se judecă o acțiune în anulare cu element transfrontalier:

Art. 6 — instanțele statului membru unde s-a deschis procedura de insolvență „sunt competente pentru orice acțiune care decurge în mod direct din procedura de insolvență și care este strâns legată de aceasta, precum acțiunile revocatorii." Sursa: Regulamentul (UE) 2015/848, art. 6 (accesat 2026-09-12)

Art. 7 alin. (2) lit. (m) — legea statului de deschidere (lex concursus) determină „normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice prejudiciabile masei credale." Sursa: Regulamentul (UE) 2015/848, art. 7 (accesat 2026-09-12)

Practic: dacă procedura se deschide în România, acțiunea în anularea actelor frauduloase se judecă de judecătorul-sindic român, după regulile art. 117-122 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă dobânditorul are sediul în alt stat membru. Există însă o apărare în favoarea terțului (art. 16 din regulament): art. 7(2)(m) „nu se aplică dacă persoana care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil [...] face dovada" că actul este supus legii altui stat membru și că acea lege „nu permite, în cazul respectiv, sub nici o formă, contestarea actului".

Directiva (UE) 2026/799 privind armonizarea anumitor aspecte ale normelor de drept în materie de insolvență (publicată în JO din 1 aprilie 2026) introduce, pentru prima dată, standarde minime comune pentru acțiunile în anulare. Ea nu înlocuiește Regulamentul (UE) 2015/848, ci îl completează, reglementând trei temeiuri de anulare:

Directiva (UE) 2026/799 — actele prejudiciabile creditorilor pot fi anulate pe trei temeiuri: preferințele (plăți/garanții acordate unor creditori), actele cu titlu gratuit ori sub valoare („fără nicio contraprestație sau cu o contraprestație vădit insuficientă") și actele care prejudiciază în mod intenționat creditorii, încheiate într-o perioadă suspectă armonizată de 12 luni, respectiv 2 ani, anterioară cererii de deschidere. Sursa: Directiva (UE) 2026/799 (accesat 2026-09-12)

Fiind o armonizare minimă, statele membre pot păstra reguli mai favorabile creditorilor (cu excepția termenului de prescripție) și pot menține prezumții care ușurează sarcina probei — exact tehnica folosită de dreptul român prin prezumția relativă de fraudă. Termenul de transpunere este 22 ianuarie 2029.

Transpunerea în dreptul român

Regulamentul (UE) 2015/848 fiind direct aplicabil, nu se transpune: se aplică ca atare, alături de Legea nr. 85/2014.

Directiva (UE) 2026/799 nu este încă transpusă (termen: 22 ianuarie 2029). Regimul român actual corespunde deja în mare parte cerințelor: perioade suspecte (2 ani/6 luni – art. 117), cele trei tipuri de acte (gratuite, sub valoare, intenționat frauduloase – art. 117 alin. (2)), prezumția relativă de fraudă, regimul subdobânditorului (art. 121).

Punctul critic de neconformitate — perioadele suspecte. Pentru că directiva realizează o armonizare minimă (considerentul 8: statele pot păstra reguli mai favorabile creditorilor, dar nu mai puțin favorabile), un termen național mai scurt decât reperul directivei este mai puțin protector pentru creditori. Termenul de 6 luni folosit de dreptul român pentru preferințe și operațiuni sub valoare [art. 117 alin. (2) lit. b), d)-f)], fiind sub reperul de 12 luni al directivei, reprezintă o veritabilă neconformitate care obligă la extinderea perioadei suspecte până cel târziu la transpunere (22 ianuarie 2029) — nu doar o opțiune la latitudinea legiuitorului.

Termenele de exercitare — o excepție de la logica „minimului". Considerentul 8 precizează că singura excepție de la armonizarea minimă este termenul de prescripție al acțiunii în anulare, stabilit ca normă uniformă. În consecință, termenele naționale din art. 118 (prescripția de 1 an și decăderea de 16 luni) trebuie aliniate exact la standardul directivei — chiar dacă un termen național ar părea „mai favorabil" nu poate fi păstrat dacă se abate de la norma uniformă. Aceasta este o modificare pe care transpunerea va trebui să o opereze, dincolo de simpla extindere a perioadelor suspecte.

Anterior, Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă a fost transpusă prin Legea nr. 216/2022 (de modificare a Legii nr. 85/2014). Ea protejează finanțările noi și intermediare acordate în cadrul unui plan de restructurare, care nu pot fi ulterior anulate ca acte frauduloase — o limitare importantă a domeniului acțiunii de la art. 117.

Sursa: Directiva (UE) 2019/1023 (accesat 2026-09-12)

Dobânditor dintr-un stat terț (non-UE)

Regulamentul (UE) 2015/848 acoperă doar situațiile intra-UE. Când dobânditorul actului fraudulos are sediul sau domiciliul într-un stat terț (de exemplu, o jurisdicție offshore), regulamentul nu se aplică și intervine Titlul III „Insolvența transfrontalieră" din Legea nr. 85/2014 (art. 273 și urm.), care transpune Legea-model UNCITRAL.

• Competența rămâne, de regulă, la judecătorul-sindic român: acțiunea în anulare decurge direct din procedura deschisă în România, iar legea aplicabilă fondului este tot legea română (lex concursus, art. 117-122).
• Executarea este însă problema reală: nu există recunoaștere automată în afara UE. Hotărârea de anulare produce efecte depline asupra bunurilor aflate în România; împotriva unui terț dintr-un stat terț ea trebuie recunoscută și executată potrivit legii statului respectiv ori a convențiilor bilaterale aplicabile (invers, o hotărâre străină se recunoaște în România conform art. 1094 și urm. C. proc. civ.).
• Practic: dacă terțul offshore nu are bunuri în România sau într-un stat cooperant, recuperarea efectivă este dificilă sau imposibilă, chiar dacă anularea a fost admisă. De aceea sunt esențiale măsurile asigurătorii timpurii și identificarea din vreme a activelor localizabile.

Jurisprudență CJUE

Cauza C-339/07, Seagon/Deko Marty Belgium (Hotărârea din 12 februarie 2009) — instanțele statului membru unde s-a deschis procedura de insolvență sunt competente să judece acțiunea revocatorie chiar și împotriva unui pârât cu sediul în alt stat membru. Regula a fost ulterior codificată la art. 6 din Regulamentul (UE) 2015/848. Sursa: CJUE, C-339/07 (accesat 2026-09-12)

Cauza C-310/14, Nike European Operations Netherlands/Sportland Oy (Hotărârea din 15 octombrie 2015) — apărarea din art. 13 al Regulamentului 1346/2000 (azi art. 16 din Regulamentul 2015/848) se interpretează strict: sarcina probei că legea aplicabilă actului nu permite „sub nicio formă" contestarea lui revine terțului dobânditor care invocă apărarea, iar regulile naționale de probă nu pot răsturna această sarcină. Sursa: CJUE, C-310/14 (accesat 2026-09-12)

Aspecte practice din perspectivă europeană

• Insolvențe transfrontaliere: când debitorul român a înstrăinat bunuri către o parte dintr-un alt stat membru, administratorul/lichidatorul judiciar poate acționa la judecătorul-sindic român (art. 6), aplicând art. 117-122 din Legea nr. 85/2014 (art. 7(2)(m)). Terțul se poate apăra doar dovedind, potrivit cauzei Nike, că lex causae nu permite deloc contestarea actului (art. 16).
• Recunoaștere în UE: hotărârea de anulare pronunțată de judecătorul-sindic român se recunoaște automat în celelalte state membre, ceea ce facilitează readucerea bunului în averea debitorului.
• Ce se schimbă până în 2029: transpunerea Directivei (UE) 2026/799 va uniformiza perioadele suspecte și temeiurile de anulare la nivelul UE; pentru practicieni scade riscul ca un act să fie atacabil într-un stat și „blindat" în altul. Merită urmărită eventuala prelungire a termenului de 6 luni către 12 luni pentru preferințe și operațiunile sub valoare.

Întrebări frecvente

1. Ce este „perioada suspectă"? Este intervalul anterior deschiderii procedurii în care actele debitorului sunt privite cu suspiciune de fraudă. Regula generală este de 2 ani [art. 117 alin. (1)], dar pentru anumite acte (operațiuni sub valoare, plăți preferențiale, plăți anticipate, garanții pentru creanțe chirografare) perioada este de doar 6 luni.

2. Trebuie dovedită frauda debitorului? Nu, în cazul actelor din art. 117 alin. (2) operează o prezumție relativă de fraudă. Administratorul judiciar nu trebuie să o dovedească; dobânditorul este cel care trebuie să răstoarne prezumția, arătând că actul a fost serios și lipsit de intenție frauduloasă.

3. Pierd bunul dacă l-am cumpărat de la o firmă ajunsă apoi în insolvență? Dacă ați plătit un preț real și ați fost de bună-credință, actul poate fi menținut; dacă totuși se anulează, primiți o creanță egală cu prețul plătit și participați la distribuire [art. 120 alin. (2), art. 161 pct. 4]. Terțul de rea-credință este tratat mai sever.

4. Cine poate cere anularea? În primul rând administratorul sau lichidatorul judiciar. Dacă aceștia nu acționează, o pot face comitetul creditorilor sau creditorul care deține peste 50% din creanțe [art. 118].

5. Până când se poate introduce acțiunea? În 1 an de la expirarea termenului pentru raportul asupra cauzelor insolvenței (art. 97), dar nu mai târziu de 16 luni de la deschiderea procedurii [art. 118]. Se aplică termenul care se împlinește primul.

6. Toate actele din ultimii 2 ani pot fi anulate? Nu. Actele făcute în cursul normal al activității curente sunt exceptate [art. 119]. Doar operațiunile care ies din tiparul obișnuit și prejudiciază creditorii pot fi atacate.

Practică și opinii

⚠️ Opinie specialistă — comentariu pe JURIDICE.ro Acțiunea în anulare din art. 117 este considerată un instrument necesar, dar nu suficient: perioada suspectă de maximum 2 ani lasă în afara razei de acțiune a lichidatorului transferurile planificate din timp, cu suficient de mult înainte de insolvență. Sursa: „Anularea actelor frauduloase în perioada suspectă. De ce art. 117 din Legea nr. 85/2014 este necesar, dar nu suficient", JURIDICE.ro (accesat 2026-09-12)

⚠️ Opinie / practică judiciară — Universul Juridic Deși legea instituie o prezumție relativă privind frauda debitorului, acțiunea presupune totuși dovedirea fraudei debitorului și, eventual, a dobânditorului. Când buna-credință a terțului dobânditor nu este răsturnată, contractele sunt apreciate ca valide, iar acțiunea în anulare este respinsă. Sursa: „Acțiunea reglementată de art. 117-122 din Legea nr. 85/2014 presupune dovedirea fraudei debitorului și, eventual, a dobânditorului", Universul Juridic (accesat 2026-09-12)

Această opinie nu contrazice prezumția de fraudă, ci o nuanțează: dovedirea propriu-zisă a fraudei rămâne necesară în ipoteza de la art. 117 alin. (2) lit. c) — unde intenția comună de a leza creditorii este chiar elementul actului — și ori de câte ori terțul își probează buna-credință și răstoarnă prezumția. Pentru celelalte litere [a), b), d)-f)] frauda debitorului se prezumă, iar reclamantul dovedește doar tipul actului și încadrarea în perioada suspectă (vezi blocul „Explicație detaliată").

Control de constituționalitate. Condițiile de anulare a transferului către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare [art. 117 alin. (2) lit. d)] au fost supuse examinării Curții Constituționale, semn al caracterului disputat al acestei ipoteze în practică.

Sursa: „CCR pendinte: condițiile pentru anularea actelor frauduloase (art. 117 alin. (2) lit. d))", JURIDICE.ro (accesat 2026-09-12)

Raport cu acțiunea pauliană de drept comun. În literatura de specialitate se subliniază că acțiunea în anulare din Legea nr. 85/2014 este o acțiune specială, distinctă de acțiunea revocatorie (pauliană) din Codul civil [art. 1562-1565]: ea beneficiază de prezumția de fraudă și de perioada suspectă predefinită, pe care dreptul comun nu le oferă. Coordonarea celor două este guvernată de principiul specialia generalibus derogant: odată deschisă procedura, pauliana de drept comun devine concursuală și este, în practica judiciară, incompatibilă cu acțiunea revocatorie a insolvenței — nu pot fi exercitate cumulativ pentru același act din perioada suspectă, iar titular al acțiunii speciale este practicianul în insolvență (subsidiar, comitetul creditorilor sau creditorul majoritar), nu creditorul individual. Pauliana de drept comun își păstrează utilitatea la margine: pentru acte anterioare perioadei suspecte de 2 ani, ori după epuizarea termenelor de la art. 118, când acțiunea specială nu mai este disponibilă — situații în care creditorul, respectiv averea debitorului, poate încă valorifica remediul de drept comun (prescripție de 3 ani, art. 1564 C. civ.).

Sursa: doctrină și practică (Universul Juridic, JURIDICE.ro), accesat 2026-09-12; Codul civil, art. 1562-1565

Corelația cu răspunderea penală

Anularea actelor frauduloase este un instrument civil de reconstituire a averii debitorului, dar aceleași fapte pot atrage și răspundere penală. Două infracțiuni sunt tipic incidente:

• bancruta frauduloasă — art. 241 Cod penal (înstrăinarea, ascunderea sau distrugerea de active, ori înfățișarea de datorii inexistente, în frauda creditorilor);
• gestiunea frauduloasă — art. 242 Cod penal (pricinuirea de pagube cu ocazia administrării bunurilor altuia).

Acțiuni autonome

Acțiunea în anulare (art. 117-122 din Legea nr. 85/2014) și acțiunea penală sunt autonome. Anularea civilă nu este condiționată de existența unei condamnări penale: judecătorul-sindic o poate admite pe baza prezumției relative de fraudă și a standardului probator civil, independent de orice proces penal. Invers, o condamnare penală nu este necesară pentru recuperarea bunului. Cele două se pot desfășura în paralel, cu scopuri și standarde diferite (recuperarea masei, respectiv sancționarea penală „dincolo de orice îndoială rezonabilă").

Sesizarea organelor penale

Administratorul/lichidatorul judiciar care, întocmind raportul asupra cauzelor insolvenței [art. 97], constată indicii ale unor astfel de infracțiuni poate — și, când există indicii de infracțiune, trebuie — să sesizeze organele de urmărire penală. Sesizarea rămâne o cale distinctă, nu o condiție a anulării.

Autoritatea de lucru judecat

Raportul dintre cele două planuri este reglementat de art. 28 Cod de procedură penală:

• o hotărâre penală definitivă are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o — astfel, o condamnare pentru bancrută frauduloasă referitoare la un anumit transfer poate fi valorificată în acțiunea de anulare;
• în schimb, achitarea sau încetarea procesului penal nu are autoritate de lucru judecat în civil în privința existenței prejudiciului ori a vinovăției — deci o soluție penală de achitare nu împiedică admiterea acțiunii civile de anulare, care operează pe un standard probator distinct.

În plus, potrivit art. 27 Cod de procedură penală, acțiunea civilă (aici, cea specifică insolvenței) poate fi exercitată separat, fără a fi ținută în loc de procesul penal.

Sursa: Codul penal, art. 241-242; Codul de procedură penală, art. 27-28 (accesat 2026-09-12)

Referințe

1. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, art. 117-122 (Monitorul Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014; formă consolidată în vigoare). legislatie.just.ro
2. Legea nr. 85/2014, art. 97 (raportul asupra cauzelor și împrejurărilor insolvenței) și art. 161 pct. 4 (ordinea distribuirii). legislatie.just.ro
3. „Anularea actelor frauduloase în perioada suspectă. De ce art. 117 din Legea nr. 85/2014 este necesar, dar nu suficient", JURIDICE.ro. juridice.ro
4. „Acțiunea reglementată de art. 117-122 din Legea nr. 85/2014 presupune dovedirea fraudei debitorului și, eventual, a dobânditorului", Universul Juridic. universuljuridic.ro
5. „CCR pendinte: condițiile pentru anularea actelor frauduloase (art. 117 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 85/2014)", JURIDICE.ro. juridice.ro
6. Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență (reformare), art. 6, 7(2)(m) și 16. eur-lex.europa.eu
7. Directiva (UE) 2026/799 privind armonizarea anumitor aspecte ale normelor de drept în materie de insolvență (JO L, 1 aprilie 2026; transpunere până la 22 ianuarie 2029). eur-lex.europa.eu
8. Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă (transpusă prin Legea nr. 216/2022). eur-lex.europa.eu
9. CJUE, Cauza C-339/07, Seagon/Deko Marty Belgium, Hotărârea din 12 februarie 2009. eur-lex.europa.eu
10. CJUE, Cauza C-310/14, Nike European Operations Netherlands/Sportland Oy, Hotărârea din 15 octombrie 2015. eur-lex.europa.eu
11. Codul penal (Legea nr. 286/2009), art. 241 (bancruta frauduloasă) și art. 242 (gestiunea frauduloasă). legislatie.just.ro
12. Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010), art. 27 și art. 28 (exercitarea separată a acțiunii civile; autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale). legislatie.just.ro
13. Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice (M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015); OUG nr. 44/2008 privind PFA, întreprinderile individuale și familiale. legislatie.just.ro
14. Codul civil (Legea nr. 287/2009), art. 1562-1565 (acțiunea revocatorie/pauliană). legislatie.just.ro
15. Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), art. 1094 și urm. (recunoașterea hotărârilor străine); Legea nr. 85/2014, Titlul III „Insolvența transfrontalieră" (art. 273 și urm.). legislatie.just.ro