Insolvența transfrontalieră

Insolvența transfrontalieră este regimul juridic aplicabil atunci când un debitor insolvent are creditori, bunuri sau activități în mai multe state. Ea răspunde la două întrebări: ce instanță este competentă să deschidă procedura și ce lege guvernează fondul acesteia. Pentru raporturile dintre statele membre UE se aplică direct Regulamentul (UE) 2015/848, iar pentru statele terțe (non-UE) Titlul III din Legea nr. 85/2014.

Pe scurt

Insolvența transfrontalieră privește situațiile în care un debitor aflat în dificultate financiară are creditori, bunuri, sedii sau activități în mai multe state. Ea răspunde la două întrebări practice: ce instanță este competentă să deschidă procedura și ce lege se aplică, respectiv cum sunt recunoscute în România procedurile deschise în străinătate (și invers). Regimul juridic este dublu: pentru raporturile între statele membre UE se aplică direct Regulamentul (UE) 2015/848, iar pentru raporturile cu statele terțe (non-UE) se aplică Titlul III din Legea nr. 85/2014, construit pe modelul Legii-model UNCITRAL.

Cadrul legal

Insolvența transfrontalieră este reglementată pe două niveluri, în funcție de statul cu care există element de extraneitate.

1. Raporturile cu statele membre UE — Regulamentul (UE) 2015/848

Pentru debitorii care au interese, sedii sau bunuri în mai multe state membre ale Uniunii Europene se aplică direct și prioritar Regulamentul (UE) 2015/848 privind procedurile de insolvență (reformare). Fiind un regulament, acesta produce efecte fără a fi nevoie de transpunere în dreptul intern.

Art. 3 din Regulamentul (UE) 2015/848 — „Competența de a deschide procedura de insolvență (denumită «procedura principală de insolvență») revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului.” Sursa: Regulamentul (UE) 2015/848, CELEX 32015R0848 (accesat 2026-09-13)

Regulamentul se aplică procedurilor deschise de la 26 iunie 2017 și a înlocuit vechiul Regulament (CE) nr. 1346/2000. Nu se aplică Danemarcei.

2. Raporturile cu statele terțe (non-UE) — Legea nr. 85/2014, Titlul III

Pentru raporturile de insolvență cu state din afara Uniunii Europene, se aplică Titlul III „Insolvența transfrontalieră” din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Aceste dispoziții preiau, într-o formă îmbunătățită, prevederile fostei Legi nr. 637/2002, care la rândul ei adaptase Legea-model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997).

Art. 273 din Legea nr. 85/2014 — Titlul III cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internațional privat în materia insolvenței, norme de procedură în litigii cu element de extraneitate și norme privind condițiile de solicitare și de acordare a asistenței în legătură cu procedurile de insolvență deschise în România sau într-un stat străin. Sursa: Legea nr. 85/2014 (accesat 2026-09-13)

Un principiu esențial: dacă există tratate sau convenții internaționale la care România este parte, acestea se aplică cu prioritate față de Titlul III (art. 275 din Legea nr. 85/2014).

Definițiile-cheie (procedura străină, reprezentantul străin, sediul) sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 85/2014.

Explicație detaliată

Centrul principalelor interese (COMI) — cine deschide procedura

Piatra de temelie a insolvenței transfrontaliere este noțiunea de centru al intereselor principale (în engleză Centre of Main Interests — COMI). Este locul unde debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți (creditori, parteneri de afaceri). Instanțele statului în care se află COMI-ul sunt competente să deschidă procedura principală de insolvență.

Pentru a evita incertitudinea, legea instituie prezumții:

• Pentru o societate sau persoană juridică, COMI este prezumat, până la proba contrară, a fi locul sediului social.
• Pentru o persoană fizică ce exercită o activitate independentă/profesională, COMI este prezumat la locul principal de desfășurare a activității.
• Pentru orice altă persoană fizică, COMI este prezumat la reședința obișnuită.

Regulamentul (UE) 2015/848 adaugă o regulă anti-abuz: prezumția nu se aplică dacă sediul social (sau, după caz, locul de activitate ori reședința) a fost mutat în alt stat membru într-un interval scurt înainte de cererea de deschidere — 3 luni pentru societăți și profesioniști, respectiv 6 luni pentru celelalte persoane fizice. Scopul este descurajarea „turismului de insolvență” (forum shopping), adică mutarea artificială a sediului pentru a alege o jurisdicție mai favorabilă.

Ce lege guvernează procedura — lex concursus și excepțiile ei

Ca regulă, procedura de insolvență și efectele sale sunt guvernate de legea statului membru pe teritoriul căruia se deschide procedura (lex concursus) — art. 7 din Regulamentul (UE) 2015/848. Această lege stabilește, printre altele, ce bunuri intră în masa insolvenței, condițiile de deschidere, regimul contractelor în curs, ordinea de prioritate a creanțelor și acțiunile în anulare.

Regulamentul instituie însă excepții importante, care protejează drepturile dobândite sub o altă lege:

• Drepturile reale ale terților (art. 8) — ipotecile, gajurile și alte garanții reale asupra bunurilor aflate în alt stat membru la data deschiderii nu sunt afectate de procedură (se aplică lex rei sitae).
• Compensarea (art. 9) — creditorul poate opune compensarea dacă legea aplicabilă creanței debitorului o permite, chiar dacă lex concursus nu o permite.
• Rezerva dreptului de proprietate (art. 10) — este protejată dacă bunul se află, la data deschiderii, într-un alt stat membru.
• Contractele privind bunuri imobile (art. 11) — guvernate de legea statului unde este situat imobilul.
• Contractele de muncă (art. 13) — guvernate exclusiv de legea aplicabilă contractului de muncă (vezi Aspecte practice).
• Actele prejudiciabile / acțiunile în anulare (art. 16) — nu pot fi anulate dacă beneficiarul dovedește că actul este supus legii altui stat membru și că acea lege nu permite atacarea lui în speță.

Sursa: Regulamentul (UE) 2015/848, art. 7–16 (accesat 2026-09-13)

Practic, un creditor român nu trebuie să presupună că întreaga procedură urmează o singură lege: o garanție reală asupra unui bun aflat în România rămâne guvernată de dreptul român chiar dacă procedura principală s-a deschis în alt stat.

Procedura principală și procedura secundară

Sistemul se bazează pe distincția dintre două tipuri de proceduri:

• Procedura principală — se deschide în statul unde se află COMI-ul debitorului și are, în principiu, efect universal: cuprinde toate bunurile debitorului, oriunde s-ar afla.
• Procedura secundară — poate fi deschisă într-un alt stat numai dacă debitorul are acolo un sediu (o structură prin care exercită o activitate economică cu mijloace umane și materiale). Efectele procedurii secundare sunt limitate la bunurile aflate pe teritoriul acelui stat.

În cadrul Legii nr. 85/2014, aceeași distincție este reflectată în regulile de recunoaștere: o procedură străină este calificată drept principală dacă a fost deschisă în statul unde debitorul are centrul principalelor interese și drept secundară dacă a fost deschisă în statul unde acesta are doar un sediu (art. 287–289 din Legea nr. 85/2014).

Procedura secundară „sintetică" — angajamentul practicianului (art. 36)

Pentru a evita fragmentarea masei prin deschiderea unei proceduri secundare, practicianul din procedura principală poate da, în locul acesteia, un angajament unilateral (procedură secundară „sintetică"): se obligă în scris să respecte, la distribuire, drepturile și rangul de prioritate pe care creditorii locali le-ar fi avut într-o procedură secundară deschisă în statul respectiv (art. 36 din Regulament). Angajamentul trebuie dat în limba oficială a statului vizat și devine eficace numai dacă este aprobat de creditorii locali, cu majoritatea prevăzută de legea acelui stat pentru adoptarea planurilor.

Pentru un creditor român local, angajamentul poate fi avantajos (evită costurile și întârzierile unei proceduri secundare, garantând totuși tratamentul din legea română) sau poate fi contestat dacă apreciază că o procedură secundară efectivă i-ar aduce o recuperare mai bună; dacă practicianul nu respectă angajamentul, creditorii locali pot cere oricând deschiderea procedurii secundare.

Sursa: Regulamentul (UE) 2015/848, art. 36 (accesat 2026-09-13)

Coordonarea procedurilor unui grup de societăți (art. 56–77)

Când mai multe societăți ale aceluiași grup sunt în insolvență în state membre diferite, Regulamentul nu creează o procedură unică, ci mecanisme de cooperare între practicieni și instanțe (art. 56–60) și o procedură de coordonare de grup facultativă (art. 61–77). Un practician poate cere deschiderea coordonării la o instanță deja sesizată cu procedura unui membru al grupului; instanța desemnează un coordonator (practician independent), care propune un plan de coordonare și recomandări.

Coordonarea este opt-in și neobligatorie: un practician poate refuza participarea, iar recomandările coordonatorului nu se impun forțat asupra procedurilor individuale. Pentru creditorul român al unei filiale, coordonarea aduce transparență și șanse de valorificare unitară a grupului, dar nu creează o masă comună și nu schimbă ordinea de prioritate — creanța trebuie declarată în continuare în procedura filialei respective.

Sursa: Regulamentul (UE) 2015/848, art. 56–77 (accesat 2026-09-13)

Recunoașterea procedurilor străine

Mecanismul diferă fundamental în funcție de nivel:

• În interiorul UE, hotărârea de deschidere a procedurii principale este recunoscută automat în toate celelalte state membre, fără formalități, în baza principiului încrederii reciproce. Din acel moment, efectele procedurii (de exemplu suspendarea urmăririlor individuale) se produc și în celelalte state.
• Față de statele terțe, recunoașterea nu este automată: reprezentantul străin trebuie să formuleze o cerere de recunoaștere adresată tribunalului român competent, prin judecătorul-sindic (art. 287–289 din Legea nr. 85/2014). Instanța verifică natura procedurii (principală/secundară) și poate dispune măsuri de protecție.

Efectul recunoașterii — Potrivit art. 303 din Legea nr. 85/2014, recunoașterea unei proceduri străine principale constituie o prezumție a stării de insolvență a debitorului. Sursa: Legea nr. 85/2014 (accesat 2026-09-13)

Instanțele române pot refuza recunoașterea unei proceduri străine sau executarea unei hotărâri străine atunci când acestea ar fi vădit contrare ordinii publice de drept internațional privat român.

Cât de îngustă este excepția de ordine publică? Atât în UE (art. 33 din Regulament), cât și față de statele terțe (art. 289 din Legea nr. 85/2014), refuzul pe motiv de ordine publică este de strictă interpretare: nu privește soluția pe fond a procedurii străine, ci doar încălcarea vădită a principiilor fundamentale sau a drepturilor procedurale esențiale — în primul rând dreptul de a fi ascultat al părților interesate (CJUE, Eurofood). O simplă diferență între legea străină și dreptul român (de exemplu, o altă ordine de prioritate) nu justifică refuzul.

Ce verifică tribunalul român față de o procedură dintr-un stat terț. Sesizat cu cererea reprezentantului străin, judecătorul-sindic verifică dacă procedura este colectivă și se desfășoară sub controlul unei autorități străine, dacă solicitantul are calitatea de reprezentant al procedurii și dacă cererea este însoțită de documentele care atestă deschiderea procedurii și numirea reprezentantului; apoi califică procedura ca principală (COMI în statul de origine) sau secundară (doar un sediu acolo) — art. 287–289 din Legea nr. 85/2014. Între înregistrarea cererii și soluționare, instanța poate dispune, la cerere, măsuri provizorii de protecție (de exemplu suspendarea executărilor individuale ori indisponibilizarea sau administrarea bunurilor debitorului aflate în România), pentru a preveni prejudicierea masei.

Cazul Brexit. După încheierea perioadei de tranziție (31 decembrie 2020), Regatul Unit a devenit stat terț: o procedură de insolvență deschisă acolo nu mai este recunoscută automat, ci pe calea cererii de recunoaștere din Titlul III al Legii nr. 85/2014 (regimul de tip UNCITRAL). Procedurile deschise în UE înainte de finalul tranziției rămân guvernate de dreptul Uniunii, potrivit Acordului de retragere (art. 67). Recunoașterea nu este simetrică: Regatul Unit recunoaște proceduri străine prin propriile Cross-Border Insolvency Regulations 2006 (tot de sorginte UNCITRAL), însă, în lipsa unui tratat, aceasta nu garantează recunoașterea reciprocă automată.

Cooperarea și rolul reprezentantului

Insolvența transfrontalieră presupune cooperare între instanțe și practicieni din state diferite. Reprezentantul român (administratorul/lichidatorul judiciar) este abilitat să acționeze într-un stat străin ca reprezentant al procedurii deschise în România (art. 277 din Legea nr. 85/2014), iar reprezentantul străin are acces direct la instanțele române pentru a solicita recunoașterea și măsuri de protecție.

Categorii excluse

Regulamentul (UE) 2015/848 nu se aplică procedurilor privind instituțiile de credit, întreprinderile de asigurare, firmele de investiții care dețin fonduri sau instrumente ale terților și organismele de plasament colectiv. Aceste categorii au regimuri speciale (de exemplu, dispoziții dedicate pentru instituțiile de credit și societățile de asigurare, inclusiv în capitolele speciale ale Titlului III din Legea nr. 85/2014).

Aspecte practice

Cum stabilești ce regim se aplică

Primul pas practic este să identifici unde se află elementul de extraneitate:

• Debitorul are sedii, bunuri sau creditori într-un alt stat membru UE → se aplică Regulamentul (UE) 2015/848 (competență după COMI, recunoaștere automată).
• Elementul de extraneitate privește un stat din afara UE → se aplică Titlul III din Legea nr. 85/2014 (cerere de recunoaștere adresată tribunalului).
• Există un tratat bilateral/multilateral aplicabil → acesta are prioritate (art. 275 din Legea nr. 85/2014).

Pentru creditorii români cu un debitor extern

• Verifică unde este COMI-ul debitorului (de regulă sediul social) — acolo se va deschide procedura principală și acolo îți vei declara creanța.
• Într-o procedură din alt stat membru UE, ai dreptul să îți înregistrezi creanța direct, folosind formularele-standard prevăzute de Regulament; nu ești obligat să te deplasezi fizic.
• Dacă debitorul are un sediu în România, poți analiza oportunitatea deschiderii unei proceduri secundare în România, ale cărei efecte se limitează la bunurile din țară.

Pentru un reprezentant/creditor străin în raport cu România

• Recunoașterea unei proceduri non-UE nu este automată: pregătește cererea de recunoaștere cu documentele care atestă deschiderea procedurii străine și calitatea reprezentantului străin (art. 287–289 din Legea nr. 85/2014).
• Odată recunoscută procedura principală, aceasta funcționează ca prezumție a stării de insolvență a debitorului (art. 303).

Salariații unui debitor transfrontalier

Contractele și raporturile de muncă sunt guvernate exclusiv de legea aplicabilă contractului de muncă (art. 13 din Regulament), nu de legea procedurii de insolvență. Astfel, un salariat care lucrează în România pentru un angajator cu COMI în alt stat membru rămâne protejat de dreptul muncii român în privința condițiilor de încetare a contractului și a rangului creanțelor salariale.

În plus, Directiva 2008/94/CE impune fiecărui stat un fond de garantare a creanțelor salariale în caz de insolvență a angajatorului. Regula de competență (confirmată de CJUE în cauza C-310/07 Holmqvist) este că plata revine instituției din statul pe teritoriul căruia salariatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea. În România, acest rol îl are Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale (Legea nr. 200/2006): un salariat care lucrează în România i se poate adresa chiar dacă procedura de insolvență s-a deschis în alt stat membru.

Surse: Reg. (UE) 2015/848, art. 13; Directiva 2008/94/CE (accesat 2026-09-13)

Creanțele fiscale și publice (ANAF)

Autoritățile fiscale și de asigurări sociale ale unui stat membru sunt creditori străini care își pot înregistra creanțele într-o procedură deschisă în alt stat membru, în aceleași condiții ca orice creditor (art. 53–55 și considerentul 63 din Regulament). Prin urmare, ANAF poate declara creanțe fiscale într-o procedură principală deschisă în alt stat UE și, reciproc, o autoritate fiscală străină își poate înregistra creanța în procedura din România.

Creanța fiscală străină nu beneficiază însă de un rang privilegiat automat: ordinea ei de prioritate este stabilită de lex concursus (legea statului de deschidere). Colaborarea administrativă la recuperarea creanțelor bugetare este facilitată de Directiva 2010/24/UE (asistență reciprocă în materie de recuperare), un instrument distinct de dreptul insolvenței.

Sursa: Reg. (UE) 2015/848, art. 53–55 și cons. 63 (accesat 2026-09-13)

Greșeli frecvente de evitat

• Confuzia UE / non-UE. Aplicarea regulilor din Legea nr. 85/2014 unei situații pur intra-UE este o eroare: Regulamentul se aplică direct și prioritar.
• „Mutarea” sediului înainte de insolvență. Schimbarea sediului social cu puțin timp înainte de cerere nu mută automat COMI-ul — se aplică regula anti-abuz de 3 luni.
• Ignorarea termenelor de declarare a creanțelor din procedura străină — creditorul român trebuie să fie proactiv, respectând termenele stabilite de instanța competentă.
• Presupunerea că orice hotărâre străină e executorie în România — recunoașterea poate fi refuzată pentru motive de ordine publică.

ℹ️ Insolvența transfrontalieră este o materie tehnică, la intersecția dreptului insolvenței cu dreptul internațional privat. Pentru dosare cu miză semnificativă, asistența unui practician în insolvență și a unui avocat specializat este recomandată.

Vezi și: Procedura insolvenței, Insolvența grupului de societăți, Cererea de deschidere a insolvenței de către creditor.

Legislație europeană

Insolvența transfrontalieră este domeniul de drept românesc cel mai profund modelat de dreptul Uniunii. Blocurile anterioare descriu deja mecanismul central — Regulamentul (UE) 2015/848, COMI-ul și recunoașterea automată. Această secțiune adaugă cele două piese care completează tabloul european: jurisprudența CJUE care dă conținut noțiunilor-cheie și armonizarea substanțială a dreptului insolvenței (dincolo de simpla coordonare procedurală).

Directive și regulamente aplicabile

Pe lângă Regulamentul 2015/848 (competență, lege aplicabilă, recunoaștere), UE a trecut la armonizarea dreptului material al insolvenței prin două directive:

Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile („Directiva privind restructurarea și insolvența”) — instituie cadre de restructurare preventivă pentru debitorii viabili, instrumente de avertizare timpurie, o suspendare a executărilor individuale (de regulă până la 4 luni, prelungibilă la maximum 12 luni) și o remitere de datorie pentru antreprenori într-un termen de cel mult 3 ani. Sursa: Directiva (UE) 2019/1023, CELEX 32019L1023 (accesat 2026-09-13)

Directiva (UE) 2026/799 privind armonizarea anumitor aspecte ale normelor de drept în materie de insolvență se structurează pe cinci piloni: (1) acțiunile în anulare a actelor frauduloase; (2) urmărirea și regăsirea activelor debitorului (accesul practicienilor la registrele de conturi bancare și la registrele beneficiarilor reali); (3) procedurile „pre-pack”; (4) obligația administratorilor de a solicita deschiderea procedurii într-un termen de cel mult 3 luni; și (5) comitetele creditorilor. Sursa: Directiva (UE) 2026/799, CELEX 32026L0799 (accesat 2026-09-13)

Un al șaselea element — lichidarea (dizolvarea) simplificată a microîntreprinderilor — figura în propunerea Comisiei din 2022, dar a fost eliminat din textul final adoptat; el nu face parte din directiva în vigoare.

Spre deosebire de Regulamentul 2015/848, aceste directive nu reglementează competența sau recunoașterea transfrontalieră; ele reduc divergențele dintre legislațiile naționale, care descurajau creditorii și investitorii transfrontalieri.

Transpunerea în dreptul român

• Directiva 2019/1023 a fost transpusă prin Legea nr. 216/2022 (în vigoare de la 19 iulie 2022), care a modificat Legea nr. 85/2014 și a reformat procedurile de prevenire a insolvenței, introducând acordul de restructurare și reconfigurând concordatul preventiv. România a optat astfel pentru menținerea instituțiilor tradiționale, adaptate la standardele europene privind salvarea întreprinderilor viabile.
• Directiva (UE) 2026/799 a fost adoptată la 30 martie 2026, publicată în JO L din 1 aprilie 2026 și a intrat în vigoare la 21 aprilie 2026. Termenul de transpunere în dreptul intern (prin modificarea Legii nr. 85/2014) este 22 ianuarie 2029, cu un termen ușor mai lung — 10 iulie 2029 — pentru obligațiile tehnice de urmărire a activelor (accesul practicienilor la registrele de conturi bancare). Fiind o directivă de armonizare minimă, până la transpunere se aplică dreptul intern în vigoare; la 13 septembrie 2026 niciuna dintre regulile sale nu este încă direct aplicabilă în România.

Pentru raporturile cu statele membre UE, transpunerea nu este necesară în privința competenței și recunoașterii — Regulamentul 2015/848 se aplică direct; Titlul III din Legea 85/2014 rămâne rezervat raporturilor cu statele terțe.

Efectul transfrontalier al procedurilor românești de pre-insolvență

Anexa A la Regulamentul (UE) 2015/848 listează procedurile naționale — colective și publice — care beneficiază de recunoaștere automată în celelalte state membre. Dintre procedurile românești de prevenire a insolvenței, concordatul preventiv (procedură publică, al cărei plan este confirmat de judecătorul-sindic) figurează în Anexa A: un plan de concordat confirmat în România produce astfel efecte față de creditorii din alte state membre fără o procedură separată de recunoaștere. Anexa A se actualizează periodic — de exemplu prin Regulamentul (UE) 2021/2260 — pe măsură ce statele notifică noile proceduri.

⚠️ Nuanță: acordul de restructurare introdus prin Legea nr. 216/2022 are o componentă în mare parte extrajudiciară/confidențială; recunoașterea sa automată în UE depinde de includerea formală în Anexa A (prin notificare de către România și un regulament de actualizare a anexelor). Cât timp o procedură nu este listată în Anexa A, ea nu beneficiază de mecanismul de recunoaștere automată al Regulamentului.

Jurisprudență CJUE

Curtea de Justiție a UE a definit, sub Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, noțiunile preluate ulterior în Regulamentul 2015/848 — în special COMI și limitele recunoașterii:

Cauza C-341/04, Eurofood IFSC Ltd (2006) — prezumția potrivit căreia COMI se află la sediul social poate fi răsturnată doar prin factori obiectivi și verificabili de terți; simplul control exercitat de societatea-mamă nu este suficient. Recunoașterea automată poate fi refuzată pentru încălcarea vădită a ordinii publice, inclusiv a dreptului de a fi ascultat. Sursa: CJUE, C-341/04 (accesat 2026-09-13)

Cauza C-1/04, Staubitz-Schreiber (2006) — COMI se apreciază la momentul introducerii cererii de deschidere; mutarea ulterioară a centrului intereselor în alt stat membru nu transferă competența. Sursa: CJUE, C-1/04 (accesat 2026-09-13)

Cauza C-396/09, Interedil Srl (2011) — COMI corespunde locului administrației centrale a debitorului, astfel cum este identificabil de terți; noțiune autonomă de drept al Uniunii. Sursa: CJUE, C-396/09 (accesat 2026-09-13)

Cauza C-191/10, Rastelli Davide e C. Snc (2011) — o procedură deschisă împotriva unei societăți nu poate fi extinsă la o a doua societate doar pe temeiul confuziunii de patrimonii; a doua societate trebuie să aibă ea însăși COMI-ul în statul respectiv. Sursa: CJUE, C-191/10 (accesat 2026-09-13)

Aspecte practice din perspectivă europeană

• COMI-ul se „îngheață” la data cererii (Staubitz-Schreiber): o mutare a sediului efectuată după depunerea cererii nu schimbă instanța competentă, iar regula anti-abuz de 3/6 luni din Regulamentul 2015/848 sancționează mutările efectuate imediat înainte de cerere.
• Prezumția sediului social este relativă (Eurofood, Interedil): un creditor român poate contesta competența unei instanțe străine dovedind, prin elemente obiective și publice, că administrarea reală a debitorului se face în România.
• Ordinea publică rămâne o supapă (Eurofood): chiar în interiorul UE, recunoașterea automată poate fi refuzată dacă procedura străină a încălcat vădit drepturi procedurale fundamentale — un standard însă foarte restrâns.
• Direcția de evoluție: prin Directivele 2019/1023 și 2026/799, UE se îndreaptă spre o „a doua șansă” pentru debitorii viabili și spre reguli materiale mai uniforme (acțiuni în anulare, pre-pack, urmărirea activelor), ceea ce va face procedurile transfrontaliere mai predictibile pentru creditorii și investitorii din România.

Întrebări frecvente

Ce înseamnă „centrul principalelor interese” (COMI)? Este locul unde debitorul își administrează în mod obișnuit interesele, verificabil de terți. Pentru societăți se prezumă că este sediul social. COMI-ul determină ce instanță poate deschide procedura principală de insolvență.

Care este diferența dintre procedura principală și cea secundară? Procedura principală se deschide unde se află COMI-ul și are, în principiu, efect universal (toate bunurile debitorului). Procedura secundară se poate deschide într-un alt stat doar dacă debitorul are acolo un sediu, iar efectele ei se limitează la bunurile din acel stat.

O procedură de insolvență deschisă în alt stat UE produce efecte în România? Da. Hotărârea de deschidere a procedurii principale dintr-un alt stat membru este recunoscută automat în România, fără formalități, în temeiul Regulamentului (UE) 2015/848.

Dar o procedură deschisă într-un stat din afara UE? Recunoașterea nu este automată. Reprezentantul străin trebuie să depună o cerere de recunoaștere la tribunalul român competent, potrivit Titlului III din Legea nr. 85/2014 (art. 287–289).

Sunt creditor român, iar debitorul e o firmă străină. Ce fac? Identifică statul unde este COMI-ul debitorului (de regulă sediul social) — acolo se desfășoară procedura principală și acolo îți declari creanța, respectând termenele. În procedurile intra-UE poți folosi formularele-standard, fără deplasare fizică.

Regulamentul UE se aplică băncilor și societăților de asigurare? Nu. Instituțiile de credit, societățile de asigurare, unele firme de investiții și organismele de plasament colectiv sunt excluse și au regimuri speciale.

Poate România refuza recunoașterea unei proceduri străine? Da, atunci când recunoașterea sau executarea ar fi vădit contrară ordinii publice de drept internațional privat român.

Ce lege guvernează procedura de insolvență transfrontalieră? Ca regulă, legea statului în care s-a deschis procedura (lex concursus — art. 7 din Regulamentul (UE) 2015/848). Există însă excepții: drepturile reale asupra bunurilor din alt stat (art. 8), compensarea (art. 9), rezerva proprietății (art. 10), contractele de muncă (art. 13) și acțiunile în anulare (art. 16) urmează reguli speciale.

O procedură de insolvență din Regatul Unit mai este recunoscută automat în România? Nu. După Brexit (finalul perioadei de tranziție, 31 decembrie 2020), Regatul Unit este stat terț: recunoașterea se face prin cerere, potrivit Titlului III din Legea nr. 85/2014, nu automat.

Salariații din România sunt protejați dacă angajatorul intră în insolvență în alt stat UE? Da. Contractul lor de muncă rămâne guvernat de legea română (art. 13 din Regulament), iar creanțele salariale pot fi acoperite de Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale (Legea nr. 200/2006), fiindcă activitatea se desfășoară în România.

Practică și opinii

Regimul actual al insolvenței transfrontaliere este rezultatul unei evoluții pe două planuri paralele, care se completează:

• Planul intern. Dispozițiile Titlului III din Legea nr. 85/2014 continuă linia deschisă de Legea nr. 637/2002, care a introdus în dreptul român soluțiile Legii-model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997). Adoptarea acestui model — folosit de zeci de state — a urmărit predictibilitatea și cooperarea internațională în dosarele cu element de extraneitate față de state terțe.

• Planul european. Regulamentul (UE) 2015/848 a reformat vechiul Regulament (CE) nr. 1346/2000, extinzând sfera procedurilor acoperite (inclusiv proceduri de pre-insolvență și de restructurare), consolidând regulile privind COMI (cu reguli anti-abuz pentru a limita forum shopping-ul), introducând registre de insolvență interconectate și un cadru pentru coordonarea insolvenței grupurilor de societăți.

⚠️ Punct de atenție practic — Într-un dosar transfrontalier, cea mai frecventă sursă de litigiu este stabilirea COMI-ului: unde se află „cu adevărat” centrul intereselor debitorului, dincolo de sediul social formal. Practica europeană (inclusiv jurisprudența Curții de Justiție a UE dezvoltată sub regulamentele succesive) a insistat pe caracterul verificabil de către terți al COMI-ului. Această secțiune va fi completată cu jurisprudență națională și europeană relevantă de către agenții de îmbogățire.

Notă: prezentul articol prezintă cadrul legal general. Pentru interpretarea unei situații concrete, consultați un practician în insolvență și/sau un avocat specializat.

Referințe

1. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, Titlul III „Insolvența transfrontalieră” (în special art. 5 — definiții; art. 273 — domeniul de reglementare; art. 275 — prioritatea tratatelor; art. 277 — reprezentantul român; art. 287–289 — recunoașterea procedurilor străine; art. 303 — efectul recunoașterii). Monitorul Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014. — https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/159286
2. Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (reformare), JO L 141, 5.6.2015, p. 19–72 (art. 3 — competența și COMI; art. 7–16 — legea aplicabilă și excepții; art. 33 — ordinea publică; art. 36 — angajamentul/procedura secundară sintetică; art. 53–55 — creditori străini; art. 56–77 — grupuri de societăți; Anexa A). Aplicabil de la 26 iunie 2017. CELEX 32015R0848. — https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32015R0848
3. Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență (înlocuit de Regulamentul (UE) 2015/848) — cadru anterior, relevant pentru procedurile deschise înainte de 26 iunie 2017.
4. Regulamentul (UE) 2021/2260 — actualizează anexele A și B ale Regulamentului (UE) 2015/848 (lista procedurilor naționale de insolvență). CELEX 32021R2260. — https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32021R2260
5. Directiva 2008/94/CE privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (fondul de garantare a creanțelor salariale). CELEX 32008L0094. — https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32008L0094
6. Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale. — https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/72030
7. Directiva 2010/24/UE privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de impozite, taxe și alte măsuri. CELEX 32010L0024. — https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:32010L0024
8. CJUE, cauza C-310/07, Svenska staten împotriva Holmqvist (2008) — instituția de garantare competentă este cea din statul unde salariatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea. — https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:62007CJ0310
9. Acordul privind retragerea Regatului Unit din Uniunea Europeană (art. 67 — dispoziții tranzitorii pentru procedurile în curs); perioada de tranziție încheiată la 31 decembrie 2020.
10. Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvenței — act preluat, într-o formă îmbunătățită, de Titlul III din Legea nr. 85/2014.
11. Legea-model UNCITRAL privind insolvența transfrontalieră (1997) — modelul internațional care stă la baza reglementării interne pentru raporturile cu state terțe.