Clauzele take-or-pay (ia sau plătește) obligă cumpărătorul să preia o cantitate minimă de bunuri ori să plătească echivalentul acestora, chiar dacă nu le achiziționează efectiv. Clauzele protejează furnizorul asupra riscului de cerere și sunt frecvent utilizate în contracte de furnizare pe termen lung, în special în sectorul energetic (gaze naturale, electricitate, LNG).
Definiție
Clauzele take-or-pay sunt stipulații contractuale prin care cumpărătorul se obligă să preia o cantitate minimă de bunuri sau servicii, fie să plătească echivalentul acestora chiar dacă nu le achiziționează efectiv. Denumirea în limba română este „ia sau plătește", sumarizând perfect mecanismul: obligația de preluare SAU plată.
Fundamentul juridic
În dreptul român, clauzele take-or-pay sunt valabile în baza principiului libertății contractuale (Art. 1169 Cod Civil), care permite părților să negocieze orice condiții ce nu contravin ordinii publice. Contractul de furnizare, reglementat în Art. 1766–1771 Cod Civil, nu interzice explicit asemenea clauze; dimpotrivă, glosarul contractelor comerciale le încadrează drept mecanisme de protecție a furnizorului împotriva variabilității cererii.
Mecanismul de funcționare
Clauzele take-or-pay se aplică de obicei în contracte pe termen lung (5–25 ani), în special în sectorul energetic (gaze naturale, electricitate, LNG). Cumpărătorul se obligă să preia anual o cantitate minimă (de exemplu, 10 milioane de metri cubi de gaz). La sfârșitul perioadei contractuale, dacă preluarea reală este mai mică decât minimul garantat, cumpărătorul trebuie să plătească diferența (deficit) calculată ca (cantitate minimă – cantitate preluată) × prețul contractual.
Protecții și limitări
În contractele cu consumatorii, clauzele take-or-pay care împiedică schimbarea furnizorului pot fi considerate abuzive conform Legii 193/2000. Din septembrie 2026, OUG nr. 18/2026 impune transparență precontractuală sporită și sancționează ca practică neloială prezentarea înșelătoare a clauzei.
Dreptul de make-up (recuperarea cantităților plătite dar nepreluate) supraviețuiește numai dacă contractul îl prevede explicit. De asemenea, obligația take-or-pay poate fi suspendată sau revizuită în caz de forță majoră (Art. 1634 Cod Civil) sau impreviziune (Art. 1271 Cod Civil), atunci când executarea devine excesiv de oneroasă din cauza unei schimbări extraordinare a circumstanțelor.
Clauzele asemănătoare apar și în contractele de vânzare-cumpărare, contractele de parteneriat B2B și contractele de furnizare cloud, cu adaptări specifice serviciilor.
Întrebări frecvente
1. Este valabilă o clauză take-or-pay în dreptul român?
Da, în baza libertății contractuale (Art. 1169 Cod Civil). Excepție: în contractele cu consumatorii, clauzele care împiedică schimbarea furnizorului pot fi considerate abuzive (Legea 193/2000).
2. Cum diferă take-or-pay de take-and-pay?
La take-or-pay cumpărătorul plătește întotdeauna cantitatea minimă, chiar dacă nu o preia. La take-and-pay plătește doar ce preia, dar are obligația să preia minimul; dacă nu o face, răspunde cu daune-interese.
3. Pot invoca forța majoră pentru a scăpa de take-or-pay?
Forța majoră suspendă obligația dacă un eveniment extern, imprevizibil și de neînlăturat face imposibilă preluarea (Art. 1634 Cod Civil). Impreviziunea permite revizuirea când executarea devine excesiv de oneroasă (Art. 1271 Cod Civil).